A fi sincer cu tine însuţi este mai greu decât orice altceva.
A fi sincer cu persoana de lângă tine este dovada clară a naşterii în tine a unui nou univers, a creări unei noi dimensiuni ce este dominată de o singură caracteristică. Liniştea de început şi de final, acea linişte ce a fost înainte de oricare cosmogonie, de oricare Fiat Lux! de cronotopuri…
În ultima săptămână am reuşit să îmi împact conştiinţa. Să redevin o Evă… să accept întregul trecut cu toate nimicurile care mi-au distrus neuronii şi cu multele sale amintiri pline de nectarul rememorării… să “înfrunt” persoanele de ce mi-au oferit sprijin sau m-au tras în jos, ghizi fără voie pentru Katabasis.
S-a mai încheiat un ciclu, ce e drept nu de şapte, ci de patru.
Ştiinţa, informaţia şi tehnologia ne omoară puterea de a ne ridica deasupra celorlalţi, de a spera la un viitor “altfel” şi de a înţelege complexitatea maşinăriei care ne este mumă şi mormânt. Trebuie să uităm cuvântul “conştiinţă” pentru a ne elibera… pentru că perfecţiunea noastră îşi trage seva din neputinţa nostră de a fi nişte Demiurgi…de a fi Totali.
De abia acum am realizat cât de greu e să îţi găseşti cuvinte mărunte pentru un blog comparativ cu a privi omul de lângă tine şi a-i transmite toate emoţiile tale… lăuntrice sau nu.
Ar trebui să încercăm să le oferim credit oamenilor…
