another post

Sfârşit de vacanţă. Început timid de toamnă… Toate sunt pe începute. Lunile de pauză fizică şi intelectuală au trecut rapid presărate cu zâmbete, cărţi, parfum, sunete, dimineţi fără griji, rujuri în culori din ce în ce mai diafane, îndoieli şi linişte. Multă linişte macină sufletul după ceva vreme.

Probleme administrative brăzdau cerul limpede al verii parcă dorind neapărat să îmi demonstreze că rareori e cum vrei tu şi nu cum vrea soarta. Mecanisme expuse oricărui om erau pentru mine greu de digerat [mental]. Dar totul e bine când se termină cu… linişte.

Sunt atât de calmă. Nu am gustat niciodată această stare… Uneori mă sperie. Am înţeles că nimic nu e al nostru, nici măcar sufletul… ori liniştea.

Nimic nu pare a fi suferit o schimbare majoră. Trecutul e încă încărcat de amintiri calde sau arse. Prezentul e tot aici, însoţindu-mi umbra. Viitorul a rămas în ceaţă. Există o singură diferenţă- acum nu mai îmi este teamă să păşesc înainte…

I call and I call

Prolog
Pentru că promisiunile sunt promisiuni.

Te iubesc și știi asta! Te iubesc mai mult decât pe un smoothie sau un lapte de corp cu liliac…
Vacanța asta nu prea a fost vacanță. Eu cu probleme ce îmi vor „guverna” viitorul [sau cel puțin așa vor să creadă anumite persoane], tu acolo lângă umbre perfecte… sau care se imaginează perfecte. Orașul nostru pare din ce în ce mai gol. Nu ai sesizat asta? Sau imaginea simplistă e doar în mintea mea?! Aceleași locuri pline de note joase simțite în podeaua de lemn, aceleași mii de tuburi aurite, aceleași terase aranjate la centimetru pe bulevard. Locul divin, unde „bărbatul fără cap” ne așteaptă static… Împărăția Goz[d]ilor… Zâmbete, gheață, filosofie [non]alcoolică, iar gheață, iar zâmbete.
În aparență întreg universul pare să fie al nostru. În esență alt univers este al nostru… Noi știm cel mai bine că a fi Creator nu e un job part-time pentru orice entitate care are pretenția de a fi numit „om”. Noi putem trece totul dincolo de limitele realului, chiar ale absurdului… Putem naște emoție din iluzie, amintire din imaginație, râset din otravă…
Ce va urma va fi doar bătaia de joc a sorții, multele jocuri murdare ale vieții. Depărtarea ce ucide visurile, psihicul și fizicul.

De aceea te rog… Ai grijă de noi! Epilogul nu există.

Reguli de… aur?!

1. Nu încurca numele iubiţilor…
2. Dacă se întâmpla asta, dă-le de înţeles că a fost o mică eroare.
3. Care iubiţi?!

modest.

-Iubesc parfumul ăsta! mă reprezintă în totalitate…
- ăăăă… cum se numeşte?
- Divine!

sincer

A fi sincer cu tine însuţi este mai greu decât orice altceva.
A fi sincer cu persoana de lângă tine este dovada clară a naşterii în tine a unui nou univers, a creări unei noi dimensiuni ce este dominată de o singură caracteristică. Liniştea de început şi de final, acea linişte ce a fost înainte de oricare cosmogonie, de oricare Fiat Lux! de cronotopuri…
În ultima săptămână am reuşit să îmi împact conştiinţa. Să redevin o Evă… să accept întregul trecut cu toate nimicurile care mi-au distrus neuronii şi cu multele sale amintiri pline de nectarul rememorării… să “înfrunt” persoanele de ce mi-au oferit sprijin sau m-au tras în jos, ghizi fără voie pentru Katabasis.
S-a mai încheiat un ciclu, ce e drept nu de şapte, ci de patru.
Ştiinţa, informaţia şi tehnologia ne omoară puterea de a ne ridica deasupra celorlalţi, de a spera la un viitor “altfel” şi de a înţelege complexitatea maşinăriei care ne este mumă şi mormânt. Trebuie să uităm cuvântul “conştiinţă” pentru a ne elibera… pentru că perfecţiunea noastră îşi trage seva din neputinţa nostră de a fi nişte Demiurgi…de a fi Totali.
De abia acum am realizat cât de greu e să îţi găseşti cuvinte mărunte pentru un blog comparativ cu a privi omul de lângă tine şi a-i transmite toate emoţiile tale… lăuntrice sau nu.

Ar trebui să încercăm să le oferim credit oamenilor…

aaaaaa…da

words like violence… break the silence…

Îmi e teamă să mai scriu ceva, să mai public în spaţiul astă… Nu că m-ar deruta intenţiile unora de a face o amplă critică la adresa celor scrise, ci din simpla mea nevoie de LINIŞTE.
Am ajuns în clipa în care am înţeles că toate cuvintele sunt degeaba… doar să fie auzite ori văzute şi apoi îngropate… M-am săturat să mă consum fără niciun rezultat… Probabil toţi ne-am săturat de asta.
De ce am avea nevoie să ne facem înţeleşi când ceilalţi nu au voinţă o facă?
De ce am pune la suflet toate …. când doar noi înşine suntem cei care contăm?

P.S.: I-aş spune Mulţumesc Roxanei pentru tot, dar ea prinde mesajul şi fără cuvinte…

sf

Dacă timpul ar avea o singură dorinţă care ar fii aceea?

Aştept sugestii…

tendinţe… de ieri şi de mâine.

Presupun că nu e momentul perfect pentru a scrie aşa ceva pe blog, însă mă macină întrebarea: “a dezamăgi nu este singura tendinţă a omului?”.

“Moda e precum bate vântul.” a spus el şi i-am acordat dreptatea meritată… Însă, mereu va fii în trend să dezamăgeşti [ in/conştient ]oamenii din jurul tău, fie că îţi pasă de ei, fie că nu.

P.P.: Facebookul ştie mai multe decât crezi.

cu dedicaţie!

Bloggerii sunt de trei tipuri:

- Neinteresanţii: cei care scriu mult şi prost…
- Interesaţii: cei preocupaţi de numărul de viewsuri şi care îşi dau viaţa pe tastatură…
- Restul: cei care au uitat că au blog şi le amintesc alţii…

[ eşti mulţumită de postul meu, dear Tanţa? ]